Sfârşit ?

    Mâna prea grea îmi împingea autoritar capul mai adânc în apa murdară. Mă vedeam revoltată, dând din mâini şi picioare, ţipând şi luptând pentru ceea ce-mi aparţine : viaţa.

    Dar stăteam. Stăteam, savurând acele clipe, găsindu-mi coordonarea cu valurile apei. Stăteam.

    Şi în sfârşit, nu mai transmiteam nimic.

    Eram separată de lume, de nevoi, de întrebări. De rumoare.

    Alunecam, vrut, nevrut, interzicându-mi să mă opresc.

    Eşarfa de mătase ce o purtam la gât îmi era lipită de faţă, probabil arătându-mi consolare. Iar din când în când, în urechi îmi şoptea marea, alintându-mă cu nisipurile fierbinţi şi sunetul pescăruşilor.

    Şi-ntr-un moment de fantezie, am deschis larg ochii, vrând să mă adaptez. Am deschis gura, vrând să mă fac auzită, dar tot ce-a fost să fie erau nişte bule de apă care, o dată cu trecerea lor, îmi luau trecutul.

    Nu ezitam să le urmăresc. Nu ezitam să-mi amintesc de cearşaful prea mare, prea alb, în care îmi căutam sau voiam să îmi caut libertatea. Nu ezitam să îmi amintesc de ieri, pe când îţi spuneam să vii să ma iei – şi spre stele. Nu ezitam, sau cel puţin nu mai simţeam greutatea paşilor furnicilor. Nu.

    Tot ce făceam era să-mi eliberez imaginaţia în aburul unui tren vechi şi să-mi arunc evantaiul japonez , cu care l-aş fi îndepărtat, acolo unde ploaia l-ar topi.

    Închid ochii, simţindu-mi remuşcările pierdute şi continui să tac, forţat.

    Mă afundam în gol.

Si tu, si eu, si ea

Simtea nevoia de absenta totului prea mult,de scrisori de amor.,de o revolta ascultata.

Clipea absurd, savurandu-si cafeaua cu lapte. Era singura slabiciune,credea. Dar o trezea de fiecare data la realitate. Insa azi, era pierduta, pierduta in aburul ei,in imprimeurile draperiilor si hainelor de vara, in muzica fara note muzicale. Dadea vina pe strictetea metaforelor si inghitea in sec de fiecare data cand era intrebata de simplitate. Nu permitea, insa nu accepta.

Si statea. Se uita cum frunzele verzi se transforma in fluturi bruni, incercand sa scape de orgoliu si sa nu mai creada in teorii.

Ploua. Cu fiecare picatura simtindu-si o alta bucata furata. Nu i se parea trist,ci doar anemic.

Si lasa capul in jos. Isi juca prefacatoria.

    - Ea nu se lasa -

Dar simtea vantul mai taios si mai grabit ca-n alte dati.

Se vedea pe ea insasi in oglinda. Intinse un deget si il duse in dreptul gurii, apasand pe sticla cu toata forta. Si trase, in stanga, apoi in dreapta, de colturile ei, ca sa vada o alta forma a celor doua linii cuprinse intr-una.

Pe-atunci mergea.

Si ii lua rujul mamei, si cerandu-i ajutor, isi regasi “atunci”. Tipa in adancuri, prin lacrimi si chiote interioare; aduna puf de papadii si-l arunca in sus; aduna buburuze si le soptea la urechi secrete. Simtea roua picarindu-i pe degete si se cutremura fericita alaturi de furnici.

Asa era !

Si poate fi.

Teorii? Nu,nu teorii.

Clipea absurd.Insa, zambind.

De asta data, fara oglinzi retrovizoare.