Pe cont propriu.

Normal de frig pentru ziua aceea, dar singuratatea ma facea sa simt fiecare adiere blanda ca un viscol in miezul noptii. Nu incetez sa merg tot inainte, am promis! Caciula mea alba imi tot cade. Ma indeamna sa ridic capul. Iese fum. Inseamna ca merge? Sau inseamna ca s-a dus? E frumos sa iti pui intrebari, cum numai un copil nestiutor si curios o face. E frumos sa stii. Reguli. Un subiect cat se poate de simplu spus, dar putin inteles. Nu total.

Imi dau lacrimile. Mereu am fost sensibila. Aplec capul, cautandu-mi locul in pamant, printre firele de iarba iesite din zapada sclipitoare. In bataia luminii, totul sclipea.

Ma uit in dreapta si continui drumul. Umbra, umbra mea era cu mine. Nu o salut, ma stie atat de bine ! Simt o oarecare consolare si ridic capul, lasand vantul sa imi poarte suvitele de par. Stele nu sunt. Si ele s-au ascuns. Sau poate,poate le este frica. Ciudat. Ele nu sunt singure.

Suflu.

Crezi ca toti sunt la fel. Imi vorbesti sa deschid ochii, cand tu ce faci? Cugetam sa cred ca ma crezi altfel. Ratare. Macar eu am puterea sa exteriorizez ce simt. Nu ma prefac, asta sunt eu. Stiu ca oamenii se schimba, dar stiam ca si in bine. Haide, judeca-ma, te pricepi de minune. Am inteles. Si speranta asta mi-ai distrus-o. Felicitari.

Suflu.

Scrasnesc din dinti si ma uit tot inainte. M-am inselat,din nou probabil. Da, probabil ca te credeam mai puternic decat esti. Probabil nici nu te cunosteam pe tine. De obicei ma intelegeai. Acum ce faci? Ti-a luat mintile. Nici nu pot sa imi gasesc cuvintele. Era o alta sansa. A cata? Nici eu nu stiu. Gata. M-am saturat. Pur si simplu. Nu mai pot, nu mai vreau. Chiar crezi ca am vrut sa iti fac rau? Pha. Ma surprinzi. Si nu intr-un mod bun. Nu ma intelegi. Iar gandurile mele nu sunt de ajuns. Nu te obligam si nu te oblig. Nu te jucam pe degete si nu te joc. Era adevarul, pe care tu il interpretezi cum vrei.De ce? Raspunde-mi, ca nu stiu. Sunt cuvinte nespuse. Erau semne, le-am inteles gresit. Nu vreau sa fie ura, dar sa nu ma intelegi ?! 

eM.

La la la.
Vad, ascult,tresar. Verbe la prezent. Drama, un context in care toate lucrurile se integreaza de minune.
Ninge, si sunt atat de bucuroasa. Universul mi-a ascultat dorinta. Inseamna ca ar trebui sa mi le asculte pe toate.
"Inseamna"  , de parca m-as fi indoit vreodata de El ?!? E bucuroasa. Ceea ce ma face sa fiu si eu bucuroasa. E raza mea, sufletul meu, o alta infatisare a mea.
Pentru ca ti-as face scrisori dintr-alea cu miile, doar sa stiu ca esti fericita. Doar sa stiu ca esti multumita, doar sa stiu ca stii ca exista cineva care tine la tine atat de mult. Nu mai spun "te iubesc" , e prea uzat.
Asa ca citeste asta, citeste scrisoara, te rog, te rog nu uita de ele. Sunt lucruri marunte, emotii care se transforma in sentimente. Haide, noi facem lumea mai buna !

Pentru ca nu am nevoie de literatura ca sa iti multumesc.

Subiectivism excesiv - Condoleanţe -

Pff. Probabil numai vântul mă înţelege. Sunt noţiuni abstracte, vreau şi nu, mă aştept sau nu să înţelegi. 76. Exact ca rezultatul ei. Ştiu. Ţin prea mult la numere.

     Cât de mic şi inocent erai. Îmi transmiteai toată enrgia ta prin ochii tăi.

     Uneori aş vrea ca vântul să îmi ia amintirile rele, să îmi ia şi să mă dacă să uit. Uneori, cam de acum încolo, vreau ca o dată cu frunzele aurii, să fie altfel, să fie mai bine. Mult mai bine.

     Dar tot ce face el este să se strecoare peste tot, să încline ramurile copacilor, şi ele aproape lipsite de viaţă.

     Uneori aş vrea să nu existe melodii triste. Uneori aş vrea să nu se mai sincronizeze atât de bine toate. Cu ce faci tu, cu ce vreau eu.

     Like a distant star. De ce fac eu asta? Te rog, te rog răspunde-mi dacă ştii.

     Se prefac că mă înţeleg. Se prefac că ştiu, că ascultă, că fac ce e mai bine pentru amândoi. „Dar noi suntem doar doi” , mai ţii minte?

     Poate,poate... îţi este frică. Şi mie. Însă am învăţat să tac, să risc, să lupt.

     „ Look inside you and be strong”

     Sunt atât de multe în mine. Mă simt confuză, vinovată, un plus care poate fi şi minus, dar întotdeauna, întotdeauna va fi egal.

     Iar eu 87 ! Ciudat şi bizar şi hilar. Şiroaie, şiroaie, şiroaie ! Cât pentru amândoi!

     Iar ea, ea,da, ea. Te-am subestimat. Sau nu, supraestimat. Aveam nevoie de braţele tale şi nişte cuvinte. Aveai  toată  înţelegerea mea. Orgoliul, ar fi dispărut, şi la mine, şi la tine. Cu puţină importanţă date faptelor. Eu am făcut, tu? Şi iar ajungem la doi...

     Aveai cândva ceva diferit decât ceilalţi : un fluture care nu murea, un fluture a cărui suflet alesese să stea cu al tău. Dar tu l-ai gonit.

     Probabil pentru că mi-a luat mult mai mult decât crezi tu. Ei... parcă nici nu ne cunoşteam.

     Dar îţi mulţumesc pentru lecţia aceasta.

     Uite, răsare soarele...

Suflu.

Şi-a amintit stând cu cele două companii, ascultând absent conversaţia lor sau zgomotul aplauzelor din teatru. Stătea acolo printre alţii, probabil aşteptând-o să apară. Probabil el a încercat să dea de ea. Îşi putea aminti doar că purta un şal de culoarea valurilor. Ochii ei negri l-au invitat şi l-au calmat. Se întreba dacă el era în mintea ei cum a fost şi ea în a lui. Apoi, în nevăzutul celor doi, şi-a pus degetele pe o mână, deasupra palmei celeilalte mâini, abia atingând-o. Dar presiunea degetelor lui a fost mai puternică şi apăsătoare. Şi deodată amintirea atingerii lor i-a traversat mintea şi trupul ca o umbră invizibilă şi caldă.

Gânduri. Emoţii. Sentimente. Fapte.

     Doborâm munţi.Este o definiţie a fiecăruia, prin ochii noştri.Credem că e discriminare de iubire, când nici nu ne gândim... nici măcar noi nu mai realizăm că facem parte din Universul acesta. Invidii, gelozii. La fel ca dorinţele, plăcerile, dorurile. Scrisori către Lume, scrisori de regăsire. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta... Scrisul, probabil e definiţia mea. Spuneam că s-a lăsat praful, oh, da, s-a lăsat. Mă uit, mă uit cu reticenţă, cu frică, cu o oarecare fobie la el.

     Acel praf nu însemna bucurie cândva?

     " Trăieşte în prezent " îmi spun.

     Apoi respir, apoi te văd, apoi te aud.

     TE.

     Până acum un subiect tabu...

Pe când nimicul era totul.

     Sâmbătă, o zi mohorâtă de toamnă târzie. Stau întinsă pe patul cel moale, ascultându-mi cu reticenţă respiraţia. Mă uit cu ochi goi în jos şi strâng plapuma tare în braţe. Curios sau nu, îmi este frică.
    O nouă zi, o nouă luptă. Simt cum păpuşile mă privesc, îndemnându-mă să mă dau jos din pat. Îl caut cu privirea ca de obicei, dar nu este nicăieri. Mă ridic. Mă ridic simţindu-mă într-un fel învingătoare. Dau deoparte perdelele cenuşii şi mă uit în zare: plouă. Picături mari se preling pe leagănul copilăriei mele. Este aşa de pace, aşa de linişte. Pare simplu. Totul nu mişcă, totul stă, totul meditează.
     Îmi trag căciula prea mare pentru capul meu peste părul ciufulit, îmi pun fularul în jurul gâtului, iau vesta roşie a bunicii... şi ies.Altcândva era altfel. "Altădată" îmi repet în minte, pufnind uşor în râs împotriva soartei. Nu mai plâng, nu mai am lacrimi.
     Mă apropii uşor de stejarul de sus. Mirosul ierbii ude mă fac să tremur, amintindu-mi că sunt singură. De obicei mergeam acolo, de obicei întrebam aceleaşi lucruri : de ce ? Dar acum nu mai este " de obicei". Acum este acum, atunci a rămas atunci.
     Duc mâna încet peste trunchiul copacului, simţind fiecare crestătură a lui. Fiecare reprezintă un moment mai mult sau mai puţin plăcut din viaţă. Îmi retrag mâna şi mi-o duc uşor prin părul umed, aşa cum o făcea şi EL. Mă uit în zare, mă uit la păsări, la nori, la fumul ce iese sfios din coşuri.
     În toate se regăseşte, iar toate sunt diferite.
     Însă mă trezesc la realitate, mă trezesc ca un copil aflat în pustietate...
     " Unde eşti ? " întreabă inima.
     " E plecat " răspunde cerul...