Drumul macilor.

     Sufletul meu este un simplu calator in Univers.

     Un simplu calator, care nu a intalnit vreodata simplitatea.

     Norii albi, ca amintirile de vara, lasau soarele sa arda in totalitate pe cerul senin, la doar ora patru jumatate a zilei. Nu era nicio urma de pasare, ceea ce facea totul sa para mai linistit.

     Ma uit in stanga, mai apoi in dreapta, si zambesc. Totul era asa de cald si primitor, exact ca atunci cand bunica te asteapta cu bratele deschise, asteapta, asteapta sa te stranga tare,tare in brate! Campia plina de maci imi aducea aminte de perioada copilariei, cand fugeam entuziasmati dupa fluturii multicolori… Suspin, fara sa imi dau seama, si las vantul sa imi poarte suvitele de par in continuare, haotic.

     Imi continui drumul printre flori, cautand sa retin orice parte a acestei imagini. Stiu ca si acest lucru va trece, uitat datorita obisnuintei noastre.

     Si zambesc.

     Si rad.

     Doar caut fluturi multicolori…

Mon petit ami.

“Multivitamine” !?

Nu, nu cred.

Eu ma hranesc cu vise.

Ma hranesc cu ganduri.

Azi, azi… Cant un cantec de dragoste. De ce nu? Ma gandesc ca poate, poate imi vine inspiratia. M-am saturat de literatura, cu structuri inteligente, cu vorbe marete. Dar nu ajungem acolo. Ne oprim aici, asa cum de mult ori vrem sa oprim timpul in spatiu.

Imi vin in minte perioadele cand dansam uzi in ploaie. Si ce daca aveam umbrele? Si ce daca erau rosii? Ne saturam cu picaturile mari de ploaie de vara curgand pe fetele noastre. Tineau locul si lacrimilor noastre. De bucurie, tristete,dor…lacrimi. Ne saturam sa privim spre norii cenusii, si stiam, stiam ca vine soarele. Ameteam invartindu-ne in ploaia cu sentimente si nu mai stiam de nimic. Ne lasam ghidati de propriu instinct, propria vointa. Era asa de bine. Si este. Este, si va fi. O stiu, o stii. Pacoste sa pierdem timpul fiindu-ne frica. Eu risc. De fapt, asa am si inceput. Si nu regret. Deloc.

Asa ca azi, ziua a 14-a a lunii a doua,

Copilul din mine iti striga :

Si nu,nu imi deschid umbrela.

Ursuletul de atunci.

Ursuleţul mă privea cum nimeni altcineva nu o făcuse. Mă simţeam nesigură şi vinovată. Cine am devenit? Am curajul să privesc tot înainte, dar nu recunoşteam figura din ochii negri ai ursuleţului. Şi era doar o creatură mică, căruia trebuia să îi zâmbesc şi să îi împărtăşesc gânduri şi sentimente. Se prea poate să nu mă fi aşteptat să îmi fi răspuns aşa devreme. Dar timpul trece acum mai repede, ce păcat ! Mai gust sucul de mure şi plec, plec în lume…