Mâna prea grea îmi împingea autoritar capul mai adânc în apa murdară. Mă vedeam revoltată, dând din mâini şi picioare, ţipând şi luptând pentru ceea ce-mi aparţine : viaţa.
Dar stăteam. Stăteam, savurând acele clipe, găsindu-mi coordonarea cu valurile apei. Stăteam.
Şi în sfârşit, nu mai transmiteam nimic.
Eram separată de lume, de nevoi, de întrebări. De rumoare.
Alunecam, vrut, nevrut, interzicându-mi să mă opresc.
Eşarfa de mătase ce o purtam la gât îmi era lipită de faţă, probabil arătându-mi consolare. Iar din când în când, în urechi îmi şoptea marea, alintându-mă cu nisipurile fierbinţi şi sunetul pescăruşilor.
Şi-ntr-un moment de fantezie, am deschis larg ochii, vrând să mă adaptez. Am deschis gura, vrând să mă fac auzită, dar tot ce-a fost să fie erau nişte bule de apă care, o dată cu trecerea lor, îmi luau trecutul. Nu ezitam să le urmăresc. Nu ezitam să-mi amintesc de cearşaful prea mare, prea alb, în care îmi căutam sau voiam să îmi caut libertatea. Nu ezitam să îmi amintesc de ieri, pe când îţi spuneam să vii să ma iei – şi spre stele. Nu ezitam, sau cel puţin nu mai simţeam greutatea paşilor furnicilor. Nu.
Tot ce făceam era să-mi eliberez imaginaţia în aburul unui tren vechi şi să-mi arunc evantaiul japonez , cu care l-aş fi îndepărtat, acolo unde ploaia l-ar topi.
Închid ochii, simţindu-mi remuşcările pierdute şi continui să tac, forţat.
Mă afundam în gol.
