Oscilaţie şi-n Paradis

Tremura simţindu-I încheietura mâinii cuprinsă în părul ei umed. Tremura, simţind viitorul aproape.

Înclină capul, lăsând să i se vadă evaziv gâtul, marcat cu urmele încercărilor de adio. Avea ochii golaşi, pierduţi, încărcaţi de genele negre. Strângea din buzele roşii şi moi până când curse o picătură de sânge; şi o simţi ca o sfârşeală.

 Îşi relaxă umerii, ca o depărtare de corp şi lăsă, ca o ispită, să cadă şalul, să îi străbată corpul, adus dintr-o altă lume. Îşi relaxă mâinile şi, în cercuri fără lumină, îşi purta sufletul cu responsabilitate.

Pe când, el o privea cu un dor necunoscut de lume. Se simţea păcălit, se simţea motivat. Pentru prima oară, ştia ce înseamnă confuzia. Sorbea îndoiala, căutând cu disperare un punct comun în/cu acea fiinţă. Stătea, punctând în favoarea orgoliului şi simţea bătăile inimii din ce în ce mai tare.

Se ajuta de picăturile de ploaie , să nu se vadă lacrimile temătoare, şi se apropie de ea. Îi simţi mirosul, îi simţi dorinţele, îi simţi ceea ce a crezut  că pierduse. Îi luă faţa palidă în mâini şi înţelese. Niciodată nu îi ceruse mai mult.

Şi, în văzul tuturor, deci al nimănui, o cuprinse în braţe şi işi lipise buzele reci de ale ei. O sărută în tăcere, ştiind cât de preţioasă e şi îi pătrunse, ca vântul în deşert, în ceea ce numea ea apărare. Şi deodată se lăsă îmbătat în memorii şi în adevărul prea ştiut. Îşi amintea strigătele inimii de durere şi incendiu, prefăcătoria şi nevoia, credinţa şi înşelăciunea. Simţea frică, dar linişte. O regăsire.

Simţea doar ca „adio” nu mai are rost...