Pe când nimicul era totul.

     Sâmbătă, o zi mohorâtă de toamnă târzie. Stau întinsă pe patul cel moale, ascultându-mi cu reticenţă respiraţia. Mă uit cu ochi goi în jos şi strâng plapuma tare în braţe. Curios sau nu, îmi este frică.
    O nouă zi, o nouă luptă. Simt cum păpuşile mă privesc, îndemnându-mă să mă dau jos din pat. Îl caut cu privirea ca de obicei, dar nu este nicăieri. Mă ridic. Mă ridic simţindu-mă într-un fel învingătoare. Dau deoparte perdelele cenuşii şi mă uit în zare: plouă. Picături mari se preling pe leagănul copilăriei mele. Este aşa de pace, aşa de linişte. Pare simplu. Totul nu mişcă, totul stă, totul meditează.
     Îmi trag căciula prea mare pentru capul meu peste părul ciufulit, îmi pun fularul în jurul gâtului, iau vesta roşie a bunicii... şi ies.Altcândva era altfel. "Altădată" îmi repet în minte, pufnind uşor în râs împotriva soartei. Nu mai plâng, nu mai am lacrimi.
     Mă apropii uşor de stejarul de sus. Mirosul ierbii ude mă fac să tremur, amintindu-mi că sunt singură. De obicei mergeam acolo, de obicei întrebam aceleaşi lucruri : de ce ? Dar acum nu mai este " de obicei". Acum este acum, atunci a rămas atunci.
     Duc mâna încet peste trunchiul copacului, simţind fiecare crestătură a lui. Fiecare reprezintă un moment mai mult sau mai puţin plăcut din viaţă. Îmi retrag mâna şi mi-o duc uşor prin părul umed, aşa cum o făcea şi EL. Mă uit în zare, mă uit la păsări, la nori, la fumul ce iese sfios din coşuri.
     În toate se regăseşte, iar toate sunt diferite.
     Însă mă trezesc la realitate, mă trezesc ca un copil aflat în pustietate...
     " Unde eşti ? " întreabă inima.
     " E plecat " răspunde cerul...